Aurel V. DAVID
Eminescu este geniul poeziei, dar şi al publicisticii româneşti.
Argumentul este dat de vasta operă cu caracter cultural, ştiinţific, social, politic, adică al ştiinţei şi artei conducerii societăţii româneşti. Folosirea poeziei, dar şi a publicisticii eminesciene, în şcolile de toate nivelurile şi în viaţa societăţii româneşti reprezintă probleme de actualitate, de permanenţă spirituală şi morală.
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independenţă, a proclamării şi recunoaşterii independenţei.
■ În articolele sale Eminescu s-a ocupat de toate problemele societăţii româneşti din vremea sa. Eminescu îşi dorea ca interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv: „Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că ţara este, în linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta şi caracterul acestui Stat…Dacă ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce”.
■ Pentru Eminescu legea supremă în politică, adică în ştiinţa şi arta conducerii societăţii româneşti, era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional: „…toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării…”
Fundamentale sunt ideile referitoare la grija pentru tânăra generaţie: „…misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni…”
■ Mihai Eminescu a abordat genial faptele Eroilor: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei…Tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături de om: Libertatea!” (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. vol. 5, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003, p. 544-547).
A avut ca repere istorice pe Ştefan – hărăzit să-şi mântuie neamul de duşmani, pe Matei Basarab – omul dreptăţii sociale şi Mihai Viteazul – „Mihai – Vodă cel Viteaz, care a realizat pentru câteva zile trecătoarea coroană a Daciei…”(Mihai Eminescu, Scrieri Esenţiale. Publicistică, vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 279-280).
■ Eminescu a explicat sensul şi semnificaţia patriotismului: „Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a tărânei, ci a trecutului?” (Mihai Eminescu. Statul 1. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, antologie, prefaţă, note şi comentarii de Dimitrie Vatamaniuc, “Geniul neamului românesc”, p. 134 ).
Despre semnificaţia trecutului, el afirma: „Trecutul nostru nu e decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţă. Editura „Fortuna”, 2003, p. 547).
■ Eminescu şi-a caracterizat neamul ca optimist, moştenire din strămoşi: „…În firea mea a mai rămas un grăunte de optimism, desigur moştenit de la strămoşi…optimism însufleţit de paginile măreţe scrise cu sângele său de nobil popor românesc, mă îndeamnă să urc calvarul vieţii mai uşor” (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţă. Editura „Fortuna”, 2003, p. 568-569).
■ Eminescu a definit statul român: „…o fiinţă de sine stătătoare, un produs al istoriei unui vechi şi vrednic neam, o manifestare a geniului nostru popular”… (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţa, Editura „Fortuna”, 2003, p. 471-472).
■ Despre popor: „…Maiestatea poporului român, norodul, cum zicea Matei Basarab”. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 4, Publicistică, Editura „Fortuna”, 2003, p. 504).
■ Eminescu a indicat iubirea ca premisă a păcii sociale: „De ce Hristos e aşa de mare? Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când este reciprocă, şi reciprocă absolut va să zică universală. Când iubirea e, cearta e cu neputinţă, şi de e cu putinţă, ea nu e decât cauza unei iubiri preînnoite şi mai adânci încă de cum fuse-nainte“.
■ Despre limba română spune: „…Vrednica limbă a strămoşilor noştri“. De aceea, Eminescu este voievodul limbii române, contemporanul nostru. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţial, vol. 5, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003, p. 48).
■ Despre menirea generaţiei „ce creşte”: „…Însă generaţiunea ce creşte (generaţia tânără de azi, n.n.) are şi ea datorii de împilnit, precum le are fiecare generaţiune, ce se înţelege pe sine însăşi, şi e lesne de presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat şi la remedii contra lui…Viitorul e însă continuarea, în cazul cel mai bun, rectificarea trecutului”…Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 5, Corespondenţă, Editura „Fortuna”, 2003).
■ Eminescu despre cultură şi educaţie: „Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea“. (Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti 1999).
El susţinea că dezvoltarea culturii depinde de dezvoltarea economică: „Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că el în trecut a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia. Deci condiţia civilizaţiei Statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică“. (Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, p. 40).
■ Eminescu a sesizat cauzele decăderii societăţii, precum şi soluţiile pentru combaterea acesteia: „Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii trai, averea, deci acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia. Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altora, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor“. (Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, articolul „Frază şi adevăr”, p. 39).
…Ceea ce simţim cu toţii sunt relele reale care bântuie ţara…şi pentru a căror îndurare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate, adevăr“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale, vol. 4, Publicistică, Editura „Fortuna” 2003, p. 566).
…Reţeta în contra sărăciei: fiecare să mişte numai din mâini, fără să producă obiecte de utilitate şi nu va mai exista sărăcie…Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşte la apă; şi adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 511). Acest remediu, aplicat cu toată rigoarea, se recomandă imperios şi pentru însănătoşirea societăţii româneşti din zilele noastre: „Cu vorbe însă nu s-a făcut de când lumea nimic, decât negustorie de vorbe, nefolositoare nimănui, ci numai celui ce le debitează“. (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 538).
„…Singura cale a avuţiei e munca, singura a înălţării sociale, meritul…Corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică…Cei care nu pot să te ajungă, ai dori să te admire?“ (Mihai Eminescu, Scrieri esenţiale. Publicistică. Vol. 4, Editura „Fortuna”, 2003, p. 567)
■ Eminescu ne aduce aminte ce înseamnă să fii bun român: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate…ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea exclusivă şi istorică a neamului românesc“. (Mihai Eminescu, Statul, I. Funcţiile şi Misiunea sa, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 1999, p. 136).
■ Eminescu a strălucit în egală măsură, în literatură, ştiinţă, cultură, filosofie, istorie, conducerea administraţiei publice, politică, ştiinţele economice, domeniu social ş.a. Aşadar, Mihai Eminescu aparţine literaturii, poeţilor, scriitorilor, dar nu numai, ci tuturor românilor, tuturor domeniilor de activitate, tuturor profesiilor, tuturor oamenilor din diversele sisteme ale societăţii româneşti, ale societăţii omeneşti.
© 2025 David V. AUREL. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.
Lasă un răspuns