Demnitatea în sine şi demnitatea ca sine ca repere ale atitudinii omului faţă de viaţa şi moartea sa

Petru Ababii

Rep. Moldova, s. Bolohani, r. Orhei

petruababii@gmail.com

(Dignity itself and dignity as self as landmarks of man’s attitude toward his life and death(

In this article I refer to the category of dignity as an intrinsic character embedded in the essential integrity of the human being with a sense of dignity in itself and with a sense of dignity as self, categories causally grounded by this intrinsic essentiality of dignity in general.  This requires me to make a direct connection between these two differentiated types of dignity as necessities that are imposed by themselves by the very way of existential manipulation of the human individual, provoked by an article on the topic of human dignity published in the Philosophy Review of the Institute of Philosophy in Bucharest. There has also been a thorough invetigation of the connection existing between these categories of dignity with the way in which man appreciates their influence on the interpretation given by his conscience to his lives and clouds. In direct connection with the dignity itself and with the dignity as oneself, it is argued the right of the Human Being to decide his own sorta, that is, the performance and the quality of life and the right to death and how these rights are interpreted by the current philosophy and the way the legislation regulates them at the social and state level.

 

Omul în totalitatea comunităţii sale ca o componentă alcătuitoare a ei este deopotrivă şi individ personalizat şi individ generalizat, adică este om în sine şi totodată şi om ca sine. În sine individul se raportează la sine, privindu-se ca într-o oglindă în care îşi recunoaşte  propria imagine, contemplând-o ca atare cu propria percepţie, iar ca sine el se raportează la lucrurile şi indivizii din realitatea înconjurătoare în aprecierea şi legăturile cărora el îşi recunoaşte propria prestaţie în relaţie directă sau indirectă cu ele (cu ei). Ceea ce reprezintă individul uman în sine constituie ceea ce putem numi demnitatea umană individuală, demnitatea în primordial de parcă el ar fi în postură de singur individ pe pământ. Din acest motiv nu poate exista vreun om ca să fie în afara demnităţii sale. Demnitatea îi asigură lui potenţial vital pentru a fi ceia ce este în sine pentru sine şi ceia ce este el ca sine pentru alţi indivizi umani. Aşa cum omul nu există absolut izolat de membrii comunităţii sale, el nu poate să-şi ascundă demnitatea  în sine de semenii care-l înconjoară, astfel  etalându-şi demnitatea în sine în exterior raportată la ei, în acest fel demnitatea în sine devenind demnitaea ca sine, adică raportată la cei care-l  înconjoară.  Deşi este privată parţial de consistenţă, demnitatea  ca sine intră în legătură directă cu cei carei mengează într-un fel sau altul viaţa şi îi ameninţă demnitata în sine, transsformând-o în demnitate ca sine. Astfel se face că doreşte omul sau nu doreşte prin felul  său de a fi el  trebuie şi este nevoit să-şi  expună  demnitatea  în sine în acest fel  fiind supusă influenţei din exterior cu voia sau fără voia sa.

Dacă individul uman ar rămâne numai cu sine însuşi, atunci el ar rămâne fără nici un efort şi fără nici o voinţă în demnitatea sa, adică în sine. Atunci cine ar şti de demnitatea sa? Căci nici el nu şi-ar recunoaşte-o ca atre, pentru că nu este pusă în comparaţie cu demnitatea altor indivizi pentru a o putea recunoaşte pe a sa ca atare în diferenţă. Prin urmare demnitatea adevărată într-o lume reală cu mulţi indivizi comnitari este tocmai această demnitate aflată în mijlocul comunităţii ca individ generalist, adică demnitatea ca sine. Dar se ştie că asupra demnităţi în sine a omului influenţează demnitatea în sine a altor indivizi, astfel demnitatea lor devenind o demnitate ca sine comunitară generalistă.

Aşa cum o societate  umană se are ca tot întreg prin fiecare individ comunitar, adică prin demnitatea indiviguală în sine a lor, atunci ei vor căuta cu orice preţ să-şi apere demnitatea individuală, adică să rămână ceia ce sunt în demnitatea în sine a lor. Dar deoarece demnitatea lor individuală se poate manifesta ca atare numai în raport cu demnitatea semenilor, deci  intervine necesitatea obligatorie ca omul să-şi apere demnitatea  în sine individuală. Astfel se face, că anume în apărarea ei constă adevărata demnitate a lui, ea fiind  însăşi această demnitate. Prin urmare, atunci când omul îşi poate apăra demnitatea, numai atunci el devine demn de sine de data aceasta cu demnitate transformată, demnitate ca sine, deoarce el nu poate să-şi păstreze în totalitate demnitatea  în sine pentru că este imposubil, căci el coexistă împreună cu semenii săi şi nu de unul singur, fapt ce iar pune în pericol însăşi existenţa. Aşadar, demnitatea ca sine este un compromis între necesitatea de aşi păstra parţial demnitatea în sine şi necesitatea de ai asigura ei capaciatea de a exista cu anumite  privaţiuni numai pentru ai asigura purtătorului ei viaţa în regim optim posibil.

Prin urmare adevăratul om cu adevărată demnitate este acel care îi poate asigura lui o medie conlucrativă dar şi edificatoare a interaracţiunii dintre demnitatea în sine şi demnitatea  ca sine.  Iată ce spune Gabriela Caudonhooft despre demnitate şi omul pe care o poartă: „Omul are nevoie de un spaţiu privat, se teme să fie expus, iar expunerea îi răpeşte demnitatea, îl umileşte.”¹ Vrea , deci omul să se expună sau nu, el este nevoit s-o facă, altfel  rămâne fără nici o demnitate în faţa semnilor săi. Nu există vreun individ uman care să se teamă să se expună drept cel cine este. Omul, dimpotrivă, vrea să se afirme drept cine este permanent şi o face prin exprimarea demnităţii şi datorită demnităţii sale – demnităţii în sune. Ar vrea s-o facă oriri nu, el nu va fi în stare să existe în alt mod. Căci, datorită demnităţii în sine omul există. Astfel se face, că pentru a fi demn de sine, adică pentru a  avea demnitate, el dimpotrivă trebuie să se expună cât mai mult şi o face zi de zi, deoarece altfel nu poate.

 Deci, expunerea nicidecum nu-i răpeşte demnitatea, ci dimpotrivă i-o accentuiază, o etalează şi o face să se manifeste plenar drept  ceia ce este cu adevărat, cu toată certitudinea ei în sens de  demnitate ca sine. Iată de ce  omul nu se umileşte, ci se mainifestă în toată măreţia demnităţii sale, se edifică pe sine ca om demn de sine şi ca sine atât în postură stict individuală cât şi în postură strict generalist-comunitară. Căci, dacă om nu e nici demnitate nu e şi dacă demnitate nu e nici om nu e.

Demnitatea este condiţionată integral de existenţa individului uman. Până când şi însăşi „Carta dreptului muribundului.”², nemaivorbind de cea al omului sănătos şi plin de viaţă adoptată de UE abrogă ca fiind nejuste toate enunţurile vehiculate în citata respectivă ca necesităţi vitale pentru respectarea integrală a demnităţii omului nu prin ascunderea lor, ci dimpotrivă prin expunerea lor largă şi vitală, fapt care nu umileşte fiinţa umană, ci o apără şi o determină în toată măreţiia demnităţii şi integrităţii sale, drepturi pe care autoarea le aduce neaşteptat în suţinrerea spuselor sale, dar care de fapt le contrazice,  fără aşi da seama că ele contravin integral afirmaţiilor din citatul său. Codul civil român prevede în articolul 72 punctul (10) că „Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.”³  Dar se impune următoarea întrebare: Cât de mult şi în ce proporţii persona respectivă este gata să accepte această respectare a propriei demnitaţi în  sine şi depinde ea de acel altcineva  în totalitate? Am dedus mai sus că demnitatea în sine a unui individ aflată într-o interdependenţă cu demnitatea în sine a altucuiva cedează o parte din suveranitatea ei acestui  altcuiva, devenind o demnitate ca sine. Astfel prin această metamorfoză individul ca demnitate ca sine nu mai este absolut liber. Deaceea respectarea demnităţii unui om va fi limitată şi nu integrală. Numai ţinând cont de acest adevăr o comunitate socială poate şi  trebuie să-şi elaboreze un cod de legi şi norme de conduită pentru a funcţiona în regim cel mai optim posibil. Semnificaţia acestui articol este valalbil, deci în sensul şi smnificaţia pe care i-o oferă demnitatea ca sine a fiecărui individ.

Demnitatea ca sine a lui va depinde de capacitatea demnităţii în sine de a se dezice de o parte din  proprietaea sa prin voinţă proprie sau impusă din exterior. Astfel se face, că un cod de conduită morală şi legi ale dreptului demnităţii umane nu întotdeauna îi poate asigura omului respectarea demnităţii sale. De aici apar toate conflictele individuale şi generale între oameni, comunităţi sociale, între state etc. Concluzionăm astfel, că respectrea demnităţi omului este o problemă pur personală şi depinde exclusiv de gătinţa şi capacitatea lui de a o respecta singur cu gertfire de sine sau fără gertfire de sine. Este explicabilă deci semnificaţia demnităţii în sine a individului uman care este răspunzătoare simultan atât de integritatea cât şi de unicitatea cetăţii (casei) sale care este Fiinţa sa.

Atunci când această măreţie lipseşte omul poate să-şi piardă integritatea şi unicitatea  trupului care este lăcaşul ei, adică  casa ce astfel  este dezbinată împotriva ei însăşi şi care din această cauză nu poate dăinui. Acastă importantă semnificaţoe o găsim în următaorele cuvinte ale lui Isus: „Orice Împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită, şi orce cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui.”⁴

Prin urmare,  omul în ultimă instanţă, poate fi demn de sine sau nu poate fi demn de sine, adică poate avea demnitate şi puterea de a o apăra sau nu poate avea demnitate şi capacitatea de a o apăra. În acest adevăr rezidă semnificaţa uriaşă a următoarelor cuvinte ale lui  Isus: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci termeţi-vă mai degrabă de Celce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.”⁵ Altfel spus demnitatea ca sine depinde de măreţia demnităţii în sine. Deci,  însăşi omul cu demnitate mică sau fără demnitate este acel care poate să-şi piardă şi trupul şi sufletul în geenă, pentru că el ca om şi creaţie a Puterii supreme este răspunzător în faţa Ei, purtând astfel şi responsabilitatea deplină pentru prestaţia demnităţii sale şi prin ea şi faţă de Puterea supremă , ea fiid „Celce mai degrabă poate perde şi sufletul şi trupul în geenă(vezi mai sus)”.  Deducem  în acest fel că demnitatea omului se asociază sufletului său. Atunci când sufletul este slab şi capacitatea omului de aşi apăra demnitatea  va fi slabă. Însăşi noţiunile în limba română Demnitate şi Dumnezeu prin acest adevăr devin sinonime – Demni… Dumne… .Emmanuiel  Levinos afirma că „ Proximitatea celuilalt este un imperativ care mă face să mă simt  responsabil  pentru el.”⁶ Însă după cum am dedus că responsabilitatea personală a individului de respectare a demnităţii celuilalt se reduce de fapt la respectarea  propriiei sale demnităţi care depinde  direct de însăşi demnitatea în sine a lui , de capacitatea sa de a se respecta pe sine însăşi, atunci proximitatea celuilalt nu-l face pe om să se simtă responsabil pentru acesta, ci responsabil faţă de sine însăşi, responsabil faţă de demnitatea în sine a sa, proximitatea fiind, de fapt, a demnităţii în sine a lui. Autoarea articolului susţine în contrasens cu aceste deducţii următoarele: „Opusul acestei proximităţi este îndepărtarea, impersonalizarea, transformarea persoanei în obiect, în speţă, ori chiar generalizarea cauzisticii sociale şi medicale.”⁷

Nicidecum. Apărându-şi demnitatea în sine, dimpotrivă, deci omul nu se îndepărtează, ci rămâne în sine, nu se impersonalizază, ci se interiorizează (se intimizează) şi se personalizează drept demnitate în sine, nu se transformă în obiect, ci în subiect încadrat în obiect, nu devine o speţă  şi nu se generalizează cauzistic social şi medical,  dar se singularizează atât social cât şi medical. Gean Bandrilland susţinea că „ Moartea este un destin, o finalitate, nu se transformă într-un drept.”⁸ Dar a fi un destin şi o finalitate nu însamnă oare a fi un drept personal  astfel apărut şi instalat odată ce destinul şi finalitatea aparţin integral acestuia şi nu altuia? Este dreptul demnităţii în sine a lui. Însăşi demnitatea în sine este un drept în sine.

Aşa se face că dreptul de aşi alege destinul depinde de demnitatea în sine, iar dreptul de aşi alege moartea se sprigină integral pe demnitatea în sine a individului ca drept personalizat intrinsec. Autoarea susţine printre altele următoarele:„Discuţia rămâne captivă, oscilând între dreptul la viaţă şi un presupus, dar negarantat drept la moarte, demnitatea vieţii şi demnitatea morţii.”⁹ Nu putem vorbi despre demnitatea morţii ca atare, asemuind-o cu demnitatea vieţii, ci doar  numai relativ. În avcelaşi timp trebuie să ne determinăm în esenţial ce înseamnă moartea Fiinţei. Moartea, reeşind din definiţia veţii, este o trecere, o transformare a unei structuri bilogice în stare să-şi conştientizeze existenţa ca pe o prezenţă înr-o structură sau structuri nebiologice de alt tip de existenţă, care nu este în stare săşi conştientizeze prezenţa ca fel de a fi, ci într-un fel de coprezenţă intrinsecă a elementelor chimice care le alcătuiec la o etapă sau alta de destructurare a Fiinţei, tip de existenţă posesoare a unui fel de conştiinţă fără conştiinţă care să se poată aprecia  singură pe sine ca fel de a fi.  Din acest punct de vedere moartea doar condiţionat poate fi numită ca atare în semnificaţia pe care i-o dau cei mai mulţi dinre exsegeţi.

Cu alte cuvinte, moartea este o continuare a existenţei în alţi paramentri funcţionali sau mai puţin funcţionali, căci este vorba totuşi despre o destructurare a unui organism adică de o dinamică (mişcare) în sens invers vieţii.  Astfel mortea  este rezultaul unui destin determinat de măreţia demnităţii în sine a individului uman. Şi dacă viaţa depinde de prestaţia demnităţii în sine a omului, atunci ea determină şi ceea ce numim voinţă umană. Atunci deci, când demnitatea omului nu satisface necesităţile sale trupeşti ea nu satisface nici necesităţile voinţei sale pentu viaţă, din care motiv ea se transformă într-un drept strict personal de aşi  hotărâ  soarta. Din acest punct de vedere omul are tot dreptul de a se eutanasia prin voinţa sa liberă, căci ea depinde în totalitate de demnitatea în sine a individului, care în sine este absolut liberă. Iată de ce dreptul la moarte nu este un drept presupus, ci unul legitim determinat de însăşi natura intrinsecă a demnităţii în sine a lui. Acest drept este şi garantat dar nu negrantat pentru că individul poate singur fără nici o asistenţă să-şi pună capăt zilelor, impus fiind totodată în final de inevitabilitatea înlăturării ei, necătând la prescripţiile oricăror legi ce ar îngrădi dretul voit la ea.

Din aceste puncte de vdere asupra hotărârii acestei probleme spinoase şi atât de discutate care este moartea, este inutilă orice discuţie sau o oscilaţie de interepretări a posibilităţii de a putea evita sau nu moartea, căci este înzădar. Numai luând în consideraţie aceste concluzii nu putem  vorbi deci, despre o demnitate a morţii, ci despre o lipsă de demnitate a vieţii.  Reeşind din definirea importanţei demnităţii în sine a omului pentru prestaţia vieţii sale şi momentul programat de către ea a morţii, problema eutanasierii  devine una monovalentă, strict individuală, adică care începe din interiorul personalismului Fiinţei umane şi se termină tot în acest personalism, rămănând  peramanet în cadul legitim  explicit al acestei fiinţe, şi numai de ea depinzând în ultimă instanţă desciza finală asupra vieţii sau morţii sale. Se consideră că nicăeri în Învăţătura creştină nu se spune nici un cuvânt despre sinucidere (despre dreptul omului de aşi lua singur viaţa). Pe când religia islamică şi budistă intertezic acest drept al său.  Însă, de fapt, cei mulţi care consideră  că Învăţătura creştină nu spune nimic despre dreptul omului de aşi lua viaţa sau nu se înşeală, demonstrând astfel că nu au pătruns îndeajuns  esenţa creştinismului. Însăşi toată semnificaţia  Învăţăturii  creştine scoate în evidenţă în mod explicit – fundamentul de bază a-l Ei care este demnitatea în sine a fiinţei umane asociată cu sufletul ei. În postură de fiinţă comunitară (socială) demnitatea în sine se manifestă ca demnitate ca sine (vezi mai sus). Deci, calitatea vieţii şi prestaţia (durata) ei  vor depinde de capacitatea demnităţii în sine de a rămâne şi a se manifesta drept demnitate ca sine cât mai mult cu putinţă. Astfel se face că şi sfărşitul vieţii   va depinde de imposibilitatea  capacităţii demnităţii în sine de a putea s-o  înfrunte şi a o face  să nu se apropie. Acest adevăr semnifică tocmai ceea ce Isus numeşte „Cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul  în geenă (vezi mai sus).”

Deci, responsabilitatea pentru viaţa şi moartea Fiinţei umnae cade  integral pe seama ei şi nu pe seama altcuiva din afară. Din acest motiv Învăţătura reştină nu  decde asupra unei hotărâri de principiu din afară despre soarta omului, ea revenindu-i explicit numai individului uman,  fiind o decizie strict personală. Astfel creştinismul înlătură orice trebuie  arbitrar arificial inventat  venit din partea cuiva din exterior, adică  din partea unei legislaţii sau canon de legi care ar avea dreptul să decidă asupra a ceea ce-i aparţine numai Fiinţei individuale umane implicit şi dreptul ei la suicid asistat. Faptul că aceste legi nu au nici o valoare juridică pentru individ ca singularitate, adică pentru prestaţia demnităţii în sine a sa o constituie capacitatea şi posibilitatea lui de a se priva singur de viaţă în mod clandestin, necătând  la ceea ce spune sau nu spune legea.  Aşadar, Creştinismul nu-l impune şi nu-l învaţă pe om să moară, soarta şi-o decide el singur, integral căzând pe seama sa.

Din această cauză nu întîlnim în Învăţătura creştină o trimitere directă către un trebuie sau nu trebuie, adică că omul  nu trebuie sau trebuie să aibă dreptul de aşi lua zilele. Creştinismul îl învaţă pe om numai cum trebuie să evite păcatele care direct duc la deprecierea  prestaţiei  demnităţii în sine şi a influenţei ei asupra vieţii sau asupra morţii lui. Altfel spus creştinismul îl învaţă pe om cum să trăiască mai mult şi mai calitativ, dar nu şi cum şi când să-şi sfărşeacă zilele.  Din acest motiv Creştinismul este mult mai apropiat de realitate, de omul real decât Budismul sau Islamismul, care operază mai mult cu omul apropiat de ideal. Deducem deci, că legile create de om sunt valabile pentru comunitate în măsura în care ele pot sau nu pot să-l reţină pe om de la pasul hotărâtor  şi sunt nevalalbile sau foarte puţin înfluienţabile pentru idividualitatea singulară umană, pe când Aristotel şi Platon considerau, că ele trebuie să fie impuse deci cu forţa în ultimă instanţă şi pentru indivizii singulari în ceea ce reprezintă ei ca individualităţi separate. Legislaţia europeană încă este ambiguă în acest sens, neputându-se decide categoric în ceea ce priveşte dreptul Fiinţei umane la moarte. Mai aproape de adevărul creştin este legislaţia americană în această problemă., care admite fără  echivoc  eutanisierea  asistată la cererea personală a omului.

Drept concluzie este necesar de  spus că nu trebuie de dat o apreciere, o evaluare arbitrar-artificială a vieţii sau a morţii unui individ uman, căci această apreciere se are pe sine şi în sine în demnitatea în sine şi demnitatea ca sine  a lui fără nici un fel de trebuie.  Viaţa şi moartea îşi deţin valorile lor proprii strict personalizate şi individualizate determinate de demnitatea în sine şi demnitatea ca sine a individului, gradaţia lor depinzând integral exclusiv de fiecare Fiinţă umană. Ce concluzii se pot extrage din aceste adevăruri? Iatăle: Sănătos trupeşte şi sufleteşte este omul care-l  pune pe sunt (este) înaintea lui trebuie. Viaţa nu este o virtute umană, ci o virtute este de a face din trăirea ei o şansă pentru mântuire. Cel mai mare bun pe care omul poate să-l piardă este sufletul. Moare la timpul lui şi liniştit acela care nu se grăbeşte să triască. Nimic nu e mai salvator şi ocrotitor decât a rămâne în necazul zilei trăite. A-ţi trăi pe deplin prezentul este pe cât de moderat pe atât şi de sănătos. Nu este nimic mai imprevizibil decât viaţa şi nimic mai previzibil decât sfărşitul ei. Toţi au parte de moarte, dar unii o întâmpină ca pe un dat, iar alţii ca pe o pacoste. Nimic nu-ţi poate fi de folos din cele câte nu-ţi trebuie. Pe cât sufletul este plin de taină pe atât trupul este lipsit de ea. Sufletul părăseşte trupul care nu este vrednic de el. Sufletul nu este rău sau bun. Rele sau bune sunt toate celelalte ce se raportează la el. Se tem de moarte acei oameni care consideră viaţa un dat ce nu trebuie răscumpărat.

Alegerea binelui sau a răului este întâmplătoare sau legică? Ea este întâmplătoare pe cât este o legitate şi este o legitate pe cât este întâmplătoare. Oricum nu ar alege, omul o face conform unei legi a întâmplării.  Altfel spus, el este în alegerea sa pe cât de legitim pe atât şi de întâplător, adică haotic pe cât este de întâplător, şi ordonat pe cât este legitim. De aceea realitatea este un haos ordonat de parţialitatea cotei parte a întâmplării din lege şi a legii din întâmplare. Este tocmai adevărul ce certifică echilibrul antitezelor în Teză – temeinicia suficienţei lui pe care se clădeşte veşnicia.

Viaţa nu este mai mult decât moartea dacă ea nu înseamnă nimic pentru cel căruia i-a fost dată. Scopul şi sensul vieţii le găsim în însăşi natura ca atare a ei : un răsărit şi apus de soare  înscrise în taina Universului. Dacă moartea se confruntă cu viaţa , atunci atare lucru este necesarmante just, dar nu şi just în ideal, pentru că altfel ele nu ar şti una de alta. Viaţa este un prizionerat continui al omului în imperiul eterogen al lucrurilor. Apa care poate spăla toate păcatele curge din izvorul credinţei. Relativul face din fals şi adevăr existenţă.   Nu-ţi  pune scopuri în  viaţă de prisos, căci viaţa le va alege pe acelea care să te facă să supraveţuieşti.  Dacă filosofia ta este aplaudată de toţi înseamnă  că nu eşti un filosof adevărat. Filosofia care aşteaptă să fie aplaudată nu este sinceră şi nu vine din convingere. Filosoful face să încolţească şi seminţele pe care alţii le cred sterile. Adevărata filosofie este aceea care se hrăneşte de la credinţă. Ea nici nu violează şi nici nu împovărează taina ei.

Note

• ¹ Gabriela Coudenhooft, „Dreptul de a muri versus” O viaţă grea şi lungă. ”Despre prevalenţa Demnităţii asupra altor drepturi”, Instututul de filosofie, Revista de filosofie, vol.1X!X, nr..6, p.4.
• ²   Ibidem, p.4.
• ³ „Ibidem”, p. 5.
• ⁴ Noul Testament, WORLD WIDE PRINTING SUNCANVILLE USA 1998. Evanghelia după Matei, cap. 12, vers. 25, p.14.
• ⁵ Ibidem, cap.10, vers. 28, p.12.
• ⁶ Gabriela Coudenhooft, „Dreptul de a muri versus „ O viaţă grea şi lungă” Despre prevalenţa Demnităţii  asupra altor drepturi.”,  Institutul de filosofie,  Revista de filosofie, vol. 1.X!X, nr.6, p.7.
• ⁷  Ibidem, p. 7.
• ⁸   Ibidem, p.8
• ^{9 „} Ibidem”.

 

© 2023 Petru Ababii. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.