Aurel, David V. (2024), „Starea nației” oglindită de Mihai Eminescu în „Icoane vechi și icoane nouă”, Cunoașterea Științifică, 4:1, https://www.cunoasterea.ro/starea-natiei-oglindita-de-mihai-eminescu-in-icoane-vechi-si-icoane-noua/

The „State of the Nation” reflected by Mihai Eminescu in „Old Icons and New Icons”

Abstract

In the second half of October 1877, the young journalist and poet Mihai Eminescu, editor at the „Curierul de Iași”, who was in a precarious financial situation, was invited by Titu Maiorescu, founder of the „Junimea” Society, to join the editorial staff of the newspaper „Timpul” in Bucharest, the official organ of the conservatives, founded on March 15, 1876. Thus, at the insistence of Ioan Slavici, whom he had known since his university studies in Vienna, he left the city of Iași and came to Bucharest, where he deeply dedicated himself to journalism and poetry, having Ion Luca Caragiale and Ioan Slavici among his colleagues.

Keywords: Starea nației, Mihai Eminescu, icons, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Timpul

Rezumat

În a doua jumătate a lunii octombrie 1877, tânărul gazetar și poet Mihai Eminescu, redactor la „Curierul de Iași”, aflat într-o situație materială precară a fost invitat de către Titu Maiorescu, fondatorul Societății „Junimea”, să intre în redacția ziarului „Timpul” din București, organul oficial al conservatorilor, fondat în 15 martie 1876. Astfel, la insistențele lui Ioan Slavici, cu care se cunoștea din timpul studiilor universitare de la Viena, el a părăsit orașul Iași și a venit la București, unde s-a dedicat profund gazetăriei și poeziei, având printre colegii de breaslă pe Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Cuvinte cheie: Starea nației, Mihai Eminescu, icoane, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Timpul

CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ, Volumul 4, Numărul 1, Martie 2025, pp. xxx
ISSN 2821 – 8086, ISSN – L 2821 – 8086
URL: https://www.cunoasterea.ro/starea-natiei-oglindita-de-mihai-eminescu-in-icoane-vechi-si-icoane-noua/
© 2025 David V. AUREL. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorilor.

„Starea nației” oglindită de Mihai Eminescu în „Icoane vechi și icoane nouă”,

Conf. univ. dr. David V. AUREL[1]
aurelvdavid@yahoo.com

[1] Cercetător independent

• Precum îndeobște se cunoaște, în a doua jumătate a lunii octombrie 1877, tânărul gazetar și poet Mihai Eminescu, redactor la „Curierul de Iași”, aflat într-o situație materială precară a fost invitat de către Titu Maiorescu, fondatorul Societății „Junimea”, să intre în redacția ziarului„Timpul” din București, organul oficial al conservatorilor, fondat în 15 martie 1876. Astfel, la insistențele lui Ioan Slavici, cu care se conoștea din timpul studiilor universitare de la Viena, el a părăsit orașul Iași și a venit la București, unde s-a dedicat profund gazetăriei și poeziei, având printre colegii de breaslă pe Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

El şi-a început în forță activitatea de gazetar/ziarist la ziarul „Timpul”, într-un context marcat de războiul ruso-turc, la care participa și armata română, în scopul câștigării independenței de stat, precum și de „războiul intern” dintre conservatori și liberali pentru guvernarea țării și împărțirea resurselor existențiale.

• În ziarul „Timpul” din 11, 13, 14, 18, 21 și 23 decembrie 1877 el a publicat sub titlul „Icoane vechi și icoane nouă” tezele privind concepția lui despre viața social-politică din societatea românească, ajunsă la cheremul unor corupți, epigoni și netrebnici, care transformaseră clasa de jos a poporului într-o gloată bună doar să presteze servicii celor bogați și să plătească biruri.

În cele 6 articole scrise, intitulate Actualitatea, Paralele economice, Bătrânii și tinerii, Ilustrații administrative, Din abecedarul economic, Frază și adevăr, a fost reflectată starea nației”,[1] cu accent pe analiza bolilor social-politice ale neamului – „relele la români”– , născute din ignoranța și neputința guvernării liberale. În această sintagmă el a integrat: statul viciat, polarizarea socială, mizeria materială și morală a populației, destrăbălarea administrației publice, risipa banului public, corupția electorală, sărăcia, capitalul și mita, corupția generalizată, impostura și altele, pe care le-a abordat din triplă perspectivă: juridică, psihologică și sociologică.

Modul de abordare a ideilor cuprinse în aceste teze formulate de către tânărul gazetar care venise în capitala României de puțin timp, a fost apreciat de conservatori ca fiind un nou model de tratare a problemelor social-politice, cu un discurs critic și limbaj elevat, rar întâlnit în presa vremii, iar de către liberali, rivalii politici ai acestora, o înșiruire de situații ce nu pot fi imputate liberalilor, care îi dădeau înainte cu lozincile: libertate, egalitate, fraternitate.

• 1. Pentru tânărul gazetar Mihai Eminescu, aflat de puțin timp în București, capitala României, ACTUALITATEA oferea un tablou neclar definit și sumbru, care împărțea mecanic societatea românească în bogați și săraci, statul în asupritori și asupriți, iar spiritul public nu era copt decât pentru discuții asupra teoriilor constituționale.

Datorită acestei realități, el era ferm convins că „Nimeni afară de potaia de gazetari ignoranți nu mai poate susține că libertatea votului, întrunirile și parlamentele sunt temelia unui stat”.

Mihai Eminescu le-a reamintit fruntașilor liberali, aflați în confruntare de idei cu conservatorii, că la temelia liberalismului adevărat este o „clasă de mijloc care produce ceva”. Aceasta, „puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită și însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătură fină, din fier mașine, din lână postavuri”. A urmat o întrebare cu tâlc:„Este clasa noastră de mijloc în aceste condiții? Poate ea vorbi de interesele ei?”. Intuind că răspunsul se va lăsa așteptat, el a oferit și răspunsul: „Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli și din ceva mai rău, din advocați”.

Apoi, tânărul gazetar s-a referit la două categorii socio-profesionale, devenite foarte atractive și bănoase pentru liberali: profesorii de universitate și avocații. După o critică aspră la adresa profesorilor de universitate, unii cu mari lipsuri în pregătirea profesională și cu necunoașterea temeinică a limbii române, el s-a întrebat: „Cine plătește oare pe acești domni din clasa de mijloc a căror mâni și inteligențe nu produc valori de un ban roșu măcar?”. Răspunsul tânărului gazetar a fost aspru formulat: „munca țăranului care, ca dorobanț moare pe câmpul de război, ca muncitor se spetește plătind dări, pentru a ținea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici”.

Pe același răzor cu gropi și băltoace al actualității social-politice dâmbovițene se aflau „Advocații, întorși din străinătate”. Despre avocați, el spunea că în genere „advocații sunt inteligențele cele mai stricate din lume”, întrucât te întrebi: „Ce credințe poate avea un om care azi susține, mâini combate unul ș-același lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb și albu-i negru?”.

Avocații care au studiat la Paris n-au scăpat criticii sale aspre, întrucât nu și-au dat silința să-nvețe legile și datinile pământului, să codifice obiceiurile nației românești. Mai mult, au introdus pur și simplu codicele pe care le învățaseră la Paris, „ca și când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, și trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică”.

Pentru Mihai Eminescu, acestea erau „elementele cărora legile noastre franțuzești le dau în stăpânire țara”. El se întreba:

– „Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului?

– Ce caută acești oameni cari pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?

– Ce sunt aceste păpuși cari doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință?”.

Tânărul condeier a oferit răspunsul adecvat, păstrat în lada de minte a gândirii sale: „Legile noastre sunt străine. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc.

Mihai Eminescu a combătut fără nici o teamă teoria potrivit căreia, „Liberalii sunt smântâna și temeiul României”, iar conservatorii sunt „niște rămășițe din vechile populațiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă”. Constatarea lui se baza pe o temeinică cunoaștere a istoriei neamului românesc. Din nefericire, poporul român stătea pe muchia ce despărțea trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică. Astfel, toate „lepădăturile” Orientului și Occidentului „se grămădesc în orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că ești rău român”.

Subtil, dar apăsat, el a făcut un apel la boierii Arionești și Cărădești, numindu-i „milostivi stăpâni”, cerându-le în glumă tristă „iertare pentru că s-au supus stăpânilor, că și-au trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor. În societatea românească a acelui moment, situația devenise de nesuportat, întrucât „au ajuns ca până și ciorò-horò, rumânaș de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele”.

Mihai Eminescu găsise atributele și epitetele armelor politice folosite de fruntașii liberali în luptă ideatică cu conservatorii. Drept fanion al acestei lupte erau „fabrica de mofturi ale „Telegrafului“ și ale „Românului“ și „fabrica de palavre din Dealul Mitropoliei!”.

După ce a prezentat aceste imagini ale actualității social-politice, el a exclamat: „Ciudată țară într-adevăr!, întrucât „pe cei mai mulți din acei domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, pentru a-și câștiga apoi, printr-un meșteșug cinstit, pâinea de toate zilele”.

Tânărul gazetar a dus ideile până la capăt, explicând și consecințele bântuirii societății românești de către indivizi care nu credeau decât în puterea banului, neavând nimic comun cu poporul de jos. Dar, s-a impus și aici o întrebare, pentru lămurirea celor nelămuriți: „Ce sunt aceștia: Țărani? Nu sunt. Proprietari nu, învățați nici cât negrul sub unghie, fabricanți – numai de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar?”. Mihai Eminescu a oferit un răspuns în care a prezentat doar atributele care se potriveau atât corupților, cât și epigonilor și netrebnicilor: „Uzurpatori, demagogi, capete deșerte, leneși cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fuduli, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării”.

La asemenea actualitate, creionată în mod magistral, soluția suna a poruncă venită din talpa țării, de la cei oropsiți, lipsiți de resurse existențiale: „Alungați turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și voiesc să vă iconomisească pe voi toți“.

• 2. Mihai Eminescu a considerat că pentru veridicitatea ideilor cuprinse în „icoanele vechi și nouă” era neapărată nevoie de abordarea și analiza cu rigoare a așa-numitelor „PARALELE ECONOMICE” între epoca în care trăia el și epoca în care s-a născut Regulamentul (Organic) și s-au ivit în societate cele dintâi idei liberale.

În acea vreme, „relele” erau atribuite, pe bună dreptate, de către clasa de mijloc, claselor stăpânitoare, fiind percepute astfel: „Dacă mergea lumea rău, boierii erau de vină. Căci lipseau garanțiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile erau la culme, toți furau și liberalii ziceau: Dați-ne nouă țara pe mână și veți vedea ce om face dintr-însa, cerul pe pământ, nu altceva! Aceștia ideile liberalilor, potrivit cărora: domneau, că dispuneau fără control de avuțiele țării, că jupuiau lumea și-și făceau de cap”.

El a criticat ideile liberalilor, multe aduse din Apusul Europei, potrivit cărora: „S-au dus privilegiele. Astăzi națiunea controlează tot ce se face. Nu mai esistă abuzuri, nici hoții, suntem stăpâniți de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertățile ce sunt cu putință”. Pentru o înțelegere corectă a acestui aspect al actualității, el a considerat că se impunea să facă „izvodul averilor noastre”, din care reieșea că:

– „avem în avere: Camere, consilii comunale și județene, primari, notari, advocați, profesori de universitate, academii etc., toate plătite cu bani în numărătoare”.

– „avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât și a breslașilor, o despoiare mai neîndurată a țăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoț și meserii în mâni străine”.

Mihai Eminescu a explicat că „legiuirile străine nu au fost admise pentru român”, cu trebuințele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau și care știu a se folosi de dânsele. În acel moment istoric, fruntașii liberali fluturau peste tot locul și în orice împrejurare, lozinca potrivit căreia România avea cele mai înaintate instituții liberale cu funcții de control, de asigurare a suveranității poporului, precum și codice franțuzești, consilii județene și comunale. Mihai Eminescu i-a ascultat tăcut și le-a făcut următorul reproș: „Dar stăm de zece ori mai rău”.

El le-a reamintit fruntașilor liberali că „Suntem țărani, curată socoteală, și țărănește ar fi trebuit să gospodărim”. Dar, era ferm convins că vitalitatea nației românești era dependentă, în primul rând, de calitatea muncii industriale. Deci, „nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim și noi nație industrială, măcar pentru trebuințele noastre”.

Întrucât cultura se judeca după scriitori, el a constatat, cu părere de rău, că:

„- Eliad și Asachi știau de zece ori mai multă carte decât d-nii C.A. Rosetti, Costinescu, Carada și Fundescu;

– Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent și mai de spirit decât o sută dintre ofticoșii cari fac astăzi „esprit“ prin gazete;

– singura comedie „Buna educație“ a lui C. Bălăcescu, e mai originală decât toate scrierile d-lui V. A. Ureche la un loc;

– de generația aceea a urgisiților boieri se ține pleiada scriitorilor noștri celor mai buni: Alexandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu ș. a.;

– oamenii știau o limbă frumoasă, vrednică și înțeleasă de opincă ca și de Vodă”.

El și-a terminat analiza, afirmând fără teamă că „Statul e azi mașina prin mijlocul căreia cei lași se răzbună asupra protivnicilor lor politici”. De aceea, suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea și fraternitatea erau lozinci frumoase, dar care „Nu se potrivesc”.

• 3. Mihai Eminescu și-a continuat analiza de stare a națiunii printr-o aducere aminte că „nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri și nici un adevăr social vecinic”. În acest articol a analizat modul în care BĂTRÂNII ȘI TINERII își apărau sănătatea trupească în fața celor care ziceau că au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele din lume, adică un leac fără greș. Acest leac, „de ești nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârșit, orice-ai avea – pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele -, tot c-o alifie te unge și tot c-un praf te îndoapă”. Pe un asemenea doftor el l-a numit șarlatan, iar doftoriile oferite le-a numit „prafuri și alifii ale liberalilor”.

El a devenit sarcastic, prezentând riguros, fără menajamente șj retușuri inginerești gândirea de sorginte liberală, potrivit căreia:

– „Da’-i șoseaua rea, încât ți se frânge caru-n drum – Libertate, egalitate și fraternitate și toate vor merge bine;

– Dar se îmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate dă oamenilor, și s-or plăti.

– Da’-i școala rea, da’nu știu profesorii carte, da’ țăranul sărăcește, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da’-i boală de vite ? … Libertate, egalitate și fraternitate, și toate or merge bine ca prin minune.

Mihai Eminescu s-a întrebat: „Oare ce făcuseră moșnegii ca să merite urgia liberalilor?”. Tot el a oferit urgent un răspuns adecvat, plin de amănunte și semnificații politice: „Ce să facă?:

– „Biserici/mănăstiri, școli, spitale, fântâni, poduri, să li se pomenească și lor numele când va crește iarba de-asupra lor.

– Mulți din ei au scos punga din buzunar și au trimis pe băieții ce li s-au părut mai isteți „înlăuntru“, ca să-nvețe carte, să se procopsească spre fericire neamului.

– Și-au crescut șerpi în sân cu alte cuvinte”.

Acest tineret, creat de clasele avute, pentru a-și păstra averile, s-a dus într-o țară bolnavă în privirea vieții sociale. Dar, în loc să-nvețe lucruri folositoare, adică „cum se ară și se samănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuiește o durere de stomah, cum se țese pânza și se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme și alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toți pe politică, să afle adică și să descopere cum se fericesc neamurile și cum se pun la cale țările.”

Această tinerime „veselă și ușoară” trăia în România, o țară săracă, dar se trezise în Franța, unde a deprins obiceiurile bogatei clase de mijloc, având trebuințe de milionar și bani mai puțini decât cinstita breaslă a ciobotarilor din acele țări. Aceasta se caracteriza printr-o rară lipsă de pietate față cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoșești, vorbind o „păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoșilor”.

Cei mai mulți dintre acești „lăudați tineri” erau feciori de greci și bulgari așezați în țară, care au urmat întru romanizarea lor următorul recept: „Ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris și rezultatul chemic e un june „român“.

Mihai Eminescu a ținut nepărat să adauge analizei sale o problemă ce ținea de identitatea nației românești, întrucât era greu de arătat ce le lipsește acelor indivizi pentru    a-i numi români. „Le lipsește simțul „istoric“ – a intervenit gazetarul cu condeiul său ascuțit – , ei se țin de nația românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri sau manieră de a vedea”. Astfel, vin în țara noastră „pătură după pătură” cu ideile cele mai ciudate, pe care încearcă, prin toate mijloacele să le impună. Când au sosit la graniță, bătrânii i-au așteptat cu masa-ntinsă și cu lumânări aprinse, dar „habar n-aveau de ce-i așteaptă și de ce belea și-au adus pe cap”, căci aceștia, în loc să le sărute mânile și să le mulțumească, „se fac de către pădure și încep cu libertatea, egalitate, fraternitatea și suveranitatea, încât bătrânii-și pierd cu totul călindarul”. Nu peste mult timp, aceștia s-au pus pe iscodit porecle bătrânilor, punându-le porecle, precum strigoi, baccele, ciocoi, retrograzi și altele, până ce au ajuns să le zică că nu sunt nici români, că numai ei, care știu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar „bătrânii sunt altă mâncare”.

Mihai Eminescu a constatat că peste bătrânii boieri care aveau „gură de lup și inimă de miel”, au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Aceștia au incitat opinia publică, îndeosebi pe cei din clasa de mijloc, fără multă carte, împotriva boierilor. Dar, n-au înțeles că „temeiul unui stat e munca, și nu legile” și că „bogăția unui popor stă, nici în bani, ci iarăși în muncă”.

El i-a criticat din nou pe fruntașii liberali, cu multe ifose și cu pretenții pecuniare cât mai mari, pentru că în țară săracă, precum era România acelor vremuri, au voit să introducă de-a gata toate formele civilizației apusene. În loc de-a înființa școli, ca rezultat al dezvoltării societății prin muncă, liberalii au luat „calea contrară”. Astfel, pe vechii profesori de liceu i-au prefăcut în profesori de universitate, deși nu se potriveau de loc, apoi au făcut o mulțime de școli secundare, pe care le-au umplut cu care cum le-au ieșit înainte, apoi mii de școli primare, „la numirea personalului cărora chiar de cap ne-am făcut”, punând banul deasupra meritului și corupția deasupra afacerior licite.

În acest punct al analizei sale, i-a întrebat pe fruntașii liberali, care se făleau cu modelul de aministrație publică, adus de ei din Occident și introdus în structura statului  român, dacă știau ce înseamnă a administra. El le-a reamintit că „administratorul pretutindenea e un adevărat părinte al populației rurale”, excepție făcând țara noastră, aflată sub ideile liberalismului de import, manevrat de indivizi care se autointitulau români. Prin acești „reformatori” ai statului se propovăduia atât libertatea, egalitatea și fraternitatea, cât și minciuna potrivit căreia românii nu erau buni administratori, fiind nevoie de angajarea pe bani buni a unor inteligențe din Occident.

Într-adevăr – a consemnat tânărul gazetar -, „Neam de neamul lor au trăit în ţară, nepricepând altă limbă decît cea românească, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei auzind-ţiunile şi- ţionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile şi propriamentele”. Ei socoteau că, dacă ştiu ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, „apoi ştiu multe”. Însă, netrebnicii, care erau în tot locul, inclusiv în administrația centrală a statului, îi huleau și îi porecleau în fel și chip, fără frică, afirmând că nu ştiu „nici măcar româneşte”. Dar, „în loc să ia biciul din cui și să le arate care li-i popa lor”, au zis: „N-om fi ştiind nici româneşte… Dar de acuma mult au fost, puţin au rămas, şi în locul nostru voi veţi stăpâni lumea şi veţi orândui-o cum vă va plăcea vouă”.

Odată cu venirea în gloată și în val după val a străinilor și așezarea acestora în locurile cele mai favorabile unei vieți fără muncă, țara se înstrăina pe zi ce merge în gândire şi-n avutul ei, întrucât toţi se făleau „de a fi români fără a mai fi”. Astfel, bătrânii boieri s-au stins încet, lăsând țara pe mâinile unor corupți, epigoni și netrebnici. Urmările bunei lor credinţe a bătrânilor boieri au fost cumplite

Mihai Eminescu și-a încheiat astfel pledoaria făcută pentru a ridica neamul românesc din țărână, astfel: „Bătrânii aveau gură de lup şi inimă de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup”. Aceștia au creat, în fapt două Românii: țara legală (a celor bogați) și țara reală (a celor săraci).

Ce-au făcut, s-a văzut nu peste mult timp…

• 4. Mihai Eminescu a continuat analiza societății românești, folosind așa-numitele „ILUSTRAȚII ADMINISTRATIVE”, gustate cu sfială sau cu violență de opinia publică și folosite, după interes, pentru a impune ideea potrivit căreia bogăția unui popor stă în bani și nu în muncă. El a încercat să-i convingă pe fruntașii liberali că „bogăția nu este în aer sau în pământ, ci în brațe și că, unde lipsesc brațele sau calitatea producției e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de țară bogată”.

În tânărul stat român era nevoie de școli, care se puteau înființa prin muncă. Școlile, puține câte erau, trebuiau să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putință, să aibă ca obiectiv dezvoltarea prin muncă. Dar s-a ales calea contrară, care n-a dus la împlinirea menirii școlii.

El a întărit ideea potrivit căreia tânărul stat român, fondat de oameni cu dragoste de țară, a avut nevoie de o administrație mai bună, căci boierii își procopseau vechilii de moșie făcându-i zapcii. Dar, „liberalii au numit pe orișicine, numai să fi știut a înnoda două slove, adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul de a juca pe autoritatea statului față cu foștii lor stăpâni”.

Cu oarecare doză de umor, el a dorit să afle dacă vreunul dintre geniile universale ale liberalismului s-a întrebat „ce va să zică a administra ?”.   

Fără să aștepte vreun răspuns sau vreo reacție de la ziarele liberale, potrivnice, el le-a explicat școlărește că pretutindeni, unde există administrator bun, acesta este „adevăratul părinte al populației rurale”, care are să judece cu folos:

– „când scade populația, de ce scade;

– când dă îndărăt producția, de ce dă;

– când e un drum de făcut, pe unde să-l facă;

– când e o școală de înființat, unde s-o așeze mai cu folos”.

Mihai Eminescu scrie că administratorul reprezintă, în orice comunitate, „autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe țăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă și mai cuminte român, iar nu pe cel mai hărțăgos, mai bun de gură și mai rău de treabă. Acesta vede dacă notariul și învățătorul știu carte și dacă popa își vede de biserică ș.a.m.d. Dar fiindcă la aproape toate posturile din țară poate aspira oricare cenușer, de aceea fiecine care a-nvățat două buchii lasă plugul, cotul și calupul în știrea lui Dumnezeu și râvnește a se face roată la carul statului”.

Mihai Eminescu a explicat că liberalii au interes să vie la guvernul central,  „pentru c-atunci se mătură țara de ce de la un capăt până la altul, atunci e vremea ca un advocat fără pricini să se facă director de școală secundară, un altul primar de oraș, un al treilea revizor de școale, un al patrulea prefect. Dar, odată intrați în pâne, ei au interes să fie mult guvernul liberal și, fiindcă acesta atârnă de Camere, deci de alegeri, ei se fac luntre și punte ca să-și scoată prietenii deputați. Dar, băcanul, negustorul și preotul, care nu știu istoriile astea, își dau votul, înțelegând că „libertatea“ e în primejdie și mai ales pentru că „liberalii promit totdeauna că nu se va mai plăti nici o dare”.

Și mai vehement s-a manifestat la adresa modului în care se stabileau vinovățiile pentru fapte politice care ieșeau din ordinea impusă de guvern. El a constatat că „Acum adunătura de gheșeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâi toți din guvernul trecut, fie miniștri, fie funcționari, au fost cel puțin hoți, stabilesc d-nia lor. De aceea, proces tuturora, iar funcționarilor – destituire.

Dacă unuia nu-i găsești nici măcar cusurul pe care-l are soarele și dacă are mai multă știință decum s-ar cere pentru serviciul lui, îi desființezi deocamdată postul pentru că trebuie făcute economii, apoi îl reînființezi când țara e iar bogată și-ți pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întâmplare”.

Și mai gravă acuzare a adus familiilor ultraliberale care „au tras la sorți să vadă, care dintre ei să fie „conservator“, și apoi acela face treaba celorlalți când sunt conservatori la putere, iar restul roșu face trebile celui unul, când sunt liberalii la putere.

În România, fruntașii liberali au ajuns la ideea pozitivă potrivit căreia „libertatea trebuie să le dea și de mâncare și încălțăminte și lux și tot ce le poftește inima, iar clasele muncitoare? … Pe apa Sâmbetei meargă ! Apres nous le déluge. Cât lumea n-avem să trăim, nu-i așa ? Cât vom trăi, să ne curgă laptele-n păsat … După aceea, bun e Dumnezeu și va avea grijă de clasele pe care le sărăcim și le stoarcem”.

Potrivit științei sale, acesta era liberalismul în România în anul în care s-a obținut independența de stat față de Imperiul Otoman. Dar, a ieșit la iveală dușmanul intern, corupția, astfel că „ De la un capăt al țării până la altul se corupe orice simțire curată, orice om onest”. Mihai Eminescu a luat apărarea conservatorilor, care au încercat ani îndelungați de a cârpi o clădire a cărei temelie chiar era o mare greșeală. Înspăimântați de delapidările de bani publici, de plastografii liberale etc., liberalii:

– au botezat crimele delicte, ca să vie înaintea tribunalelor, adică înaintea unor oameni cari avea conștiința greutății crimelor;

– au voit să reducă prefecturile;

– au redus primăriile la sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari și perceptori;

– erau pe calea de-a înființa școli reale și de meserii, în care să intre progenitura acestei generații corupte și să-nvețe ceva cu care să se poată hrăni.

Analiza efecuată de tânărul gazetar a scos la iveală, „relele la români”, dintre care corupția se bălăcea în voie, în toate domeniile vieții social-politice. „De la un capăt al țării până la altul se corupe orice simțire curată, orice om onest. Ici unul e aruncat pe uliți cu o familie grea, pe care o ținea de pe o zi pe alta cu leafa lui, pentru ca să vadă pus în locu-i pe un om care știe tot atâta sau și mai puțin decât dânsul; dincolo un arendaș e dat afară de pe moșia statului, pentru că, deși are o avere întreagă băgată în semănături, n-a plătit la termen și un deputat vrea să ia moșia cu prețul jumătate și să se foloseascMihai Eminescu ă și de semănăturile omului … și tot așa in infinitum”.

El a încheiat periplul jurnalistic că următoarea remarcă: De câte ori le arăți toate isprăvile, liberalii zic: „Apoi noi n-am fost decât foarte puțin la guvern“. El i-a avertizat pe fruntașii liberali, spunându-le că „un palat zidit în zece ani se strică în două zile”.

• 5. Mihai Eminescu a observat cu atenție mărită că „de câte ori un creștin s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze nepalat zidit amul, de atâtea ori pune mâna-n raft și scoate la iveală o carte nemțească sau una franțuzească și răsfoiește până ce găsește ce-i trebuie”. Cu umoru-i caracteristic, pe care-l folosea în chip măiestrit, doar acolo unde se impunea, producând efectele scontate, a criticat faptul că la fel făceau românii și cu cunoștințele necesare pentru a gândi și construi un stat modern și o societate în care toți românii să o ducă bine: „Le luăm frumos din cărți străine, le așternem pe hârtie în limbă păsărească și facem ca negustorul care nu-și dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învățații noștri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate”.

Analizei sale critice n-au scăpat nici gazetarii momentului, mai ales gazetarii liberali, care roiau ca muștele în jurul ziarului „Românul” și își scoteau ideile DIN ABECEDARUL ECONOMIC, după ce puneau mai întâi degetul în gură și vedeau câte „cuvinte“ le veneau în minte. „La chemarea aceasta se deschide dicționarul nepaginat al capului, compus din prea puține file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate și alte cuvinte tot cu atâta cuprins material și după aceea le-nșiră, mai puind pe la soroace și câte un Ștefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoteam ce ne poftește inima”.

Mihai Eminescu a readus în dezbaterea publică problema legiuirii la nivel statal, și mai ales la nivel social, explicând că:

– „până la fanarioți n-am avut cod, un semn că nici trebuia”, căci „știa fiecare din obiceiul pământului și judecată multă nu se-ncăpea”.

– voievodului românesc și moldovenilor le merse vestea că sunt totdeauna gata de război, „oameni vârtoși, cari nu știa multă carte dar au multă minte sănătoasă; averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sunt”.

Astfel au fost legiuirile la români, „popor de ciobani” până la Regulamentul Organic pe care Mihai Eminescu l-a numit „cea dântâi legiuire importantă și plăsmuită”.

Apoi au venit grecii, cu gânduri ascunse, de a se îmbogăți repede, prin corupție, hoție și mită. Aceștia „au domnit o sută de ani, iar când au ieșit din țară, nici urmă n-a mai rămas prin sate. Poporul nostru a rămas nepăsător la reformele grecești, rusești, franțuzești, și nu-și dă nici azi bucuros copiii la școală, pentru că simte ce soi de școli avem”. El s-a întrebat: „Cui i-au putut veni în minte de a introduce toate formele costisitoare de cultură ale apusului într-o țară agricolizată, abia pe la anul 1830 ?”. Răspunsul, cunoscut de tânărul gazetar suna astfel: „Sigur că numai oameni cari nu-și cunoșteau țara deloc”.

De critica lui cea aspră n-a scăpat C.A.Rosetti, fruntașul liberal, care contribuise din plin și într-un mod mârșav și ticălos la detronarea lui Cuza Vodă. Acesta rostise un discurs, vorbind cu dispreț despre calitatea cea mai bună pe care o aveau boierii, iar țara (pe când era el tânăr!) o formau „40 de boieri mari, 40 de boieri mici”.

Mihai Eminescu a continuat critica, scriind că: „Astăzi avem zeci de mii de liberali cari nici îmblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vrun duh așa de subțire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mâncând chiar condițiile de existență a claselor producătoare, nu prisosul lor”.

Un cuvânt de mare cinste și respect au avut din partea tânărului gazetar moții din Ardeal, moțul fiind „un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoț nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere și donițe, trece în Țara ungurească și nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe … grâu. Atâtea donițe de grâu pe o doniță de lemn, atâtea ciubere de grâu pe un ciubăr de lemn”.

Mihai Eminescu știa că prisoasele economiilor individuale constituie o sumă certă, care trebuia să fie folosită și pentru întreținerea și dezvoltarea culturii. Dar, „Dacă vei hrăni cu ele câteva mii de stârpituri liberale, de unde îți mai rămân condițiile pentru întreținerea unei culturi sănătoase și temeinice ? Două sute de nebuni mănâncă desigur mai mult decât un singur înțelept”.

Abecedarul său economic consemna că natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ținea pe sine și familia, dar omul produce ceva mai mult decât consumă. „În acest prisos sunt cuprinse: întâi ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condițiile muncei de mâni, și încolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziția societăței sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăiește toată civilizația națională”.

Concluzia a fost astfel formulată: „Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituții și de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat a-l numi „tot ce este românesc“, atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura națională în adevăratul înțeles al cuvântului”.

• 6. Mihai Eminescu a încheiat analiza critică a stării nației cu o constatare și un îndem la respectarea adevărului în frazele pe care gazetarii le încrustează pe răbojul presei. El era convins că nimic n-ar părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile așa cum sunt și să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor. Cu toate acestea, el a constatat că fruntașii liberali urmau tocmai calea contrară. Dar, a crezut el, „cu vorbe nu-l încălzești pe nimenea și vorbe rămân toate abstracțiunile și, cu cât mai abstracte sunt, cu atât sunt curată vorbă de clacă”. De aceea, relația „FRAZĂ ȘI ADEVĂR” trebuie să însoțească gândirea fiecărui gazetar, chiar dacă politicienii care-i stau în spate îl îndeamnă să laude pe unii și să ponegrească pe alții.

El a scris că „reformatorii noștri” au început cu asemenea cultură din gazete, întrucât „n-au învățat mai nimic de la străini decât să vorbească subțire, să se îmbrace subțire și să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăța bine din gazetele străine. Oamenii scot acolo gazete în toate zilele și neavând ce spune, abstracțiunile le vin foarte bine la-ndemână, căci prin mijlocul lor poți scrie coale întregi fără să spui nimic”.

O problemă adusă în dezbatere a fost „beția de cuvinte din gazetele românești”, care era numai întrecerea beției de cuvinte din cele străine. „Gazetarii noștri” – mai puțin culți, deci având mai puține de împărtășit decât străinii, „au și mai multă nevoie de gură decât de cap, dar și în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca crierii să știe mult despre aceasta. Ci în străinătate în genere nu prea iau oamenii gazetele în serios întrucât s-atinge de partea lor intențională”.

Cu mare deschidere spre aflarea adevărului despre starea nației, zugrăvită prin pana fiecărui gazetar, el a afirmat, pe bună dreptate, că gazetele „sunt făcute pentru a trezi patimele societății și a crea în public atmosfera ce-i trebuiește guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora și coborârea altora; în sfârșit presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze cu care fățărnicia omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului”.

Mihai Eminescu le-a reamintit fruntașilor liberali că „Materia vieții de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea, iar răul cel mai mare: sărăcia”.

Potrivit concepției lui de sociolog, sărăcia trebuia luată în înțelesul ei adevărat, întrucât „e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beției, furtișagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credință, răutatea, aproape toate sunt câștigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoșilor”.

Pentru a fi înțeles, el a adus ca dovadă suma de cuvinte care înseamnă relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei și boalei. În fața avalanșei de cuvine se regăsea cuvântul mișel, care altă dată însemna sărac, iar în vremea lui însemna „lipsă de calități morale” Tânărul gazetar scria că în vremurile de altădată voievozii românești dăruiau prin hrisoave pe „mișei“ în înțelesul lor, iar „astăzi mișeii în înțelesul nostru stăpânesc toată țara de la un capăt la altul”. El a conștientizat că, la toate popoarele, calitățile morale atârnă – abstrăgând de climă și de rasă – de la starea sa economică. Blândețea caracteristică a poporului românesc dovedea că „în trecut el a trăit economicește mulțămit, c-au avut ce-i trebuia”.

Deci, concluzia a fost astfel formulată: „Condiția civilizației statului este civilizația economică”, iar a introduce formele unei civilizații străine fără ca să existe corelativul ei economic „e curat muncă zădarnică”.

Dar, „liberalii noștri”, „în loc de a-și arunca privirile la răul esențial al societății s-au ținut de relele accidentale și fără însemnătate”.

Tabloul pe care l-a oferit este jalnic;

– „numărul producătorilor, cari în țara noastră sunt absolut numai țăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta”;

– „se înmulțesc cei cari precupețesc munca lor în țară și în afară, precum și clasele parazite”;

– la țară putrezesc grânele omului nevândute, în oraș plătești pânea cu prețul cu care se vinde la Viena sau la Paris.

El le-a spus fruntașilor liberali că „îmulțindu-se trebuințele, trebuiau înmulțite izvoarele producțiunii și nu samsarlâcul, căci la urma urmelor „tot negoțul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator și producător, un fel de manipulare care scumpește articolele”. Tânărul gazetar era convins că în această manipulare nația română, „nație agricolă”, totdeauna pierde. „Samsarlâcul” care mijlocea schimbul între productele românești și cele străine încăpea pe zi ce merge în mânile străinătății. „Oameni bătrâni n-ar avea decât să asemăneze fizionomia de azi a Bucureștilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau așa de străluciți Bucureștii pe atuncea, dar erau românești; azi …? Ce să mai zicem de Iași și, în genere, de orașele Moldovei ?”.

Mihai Eminescu era convins că statul român avea nevoie de clase sociale puternice, dar liberalismul le-au adus la sapă de lemn. El a reamintit că înainte cu 30 – 40 de ani românii aveau o clasă puternică de țărani, nu bogată, dar cuprinsă, și începuturile unei clase de mijloc. „Azi țăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale țăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoțul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în țară și am putea să ne luăm lucrurile în spinare și să emigrăm la America”. „Chiar ar fi bine – a scris tânărul gazetar – să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România”.

El a tras concluzia potrivit căreia, prin atârnarea economică în România s-a ajuns ca toate guvernele, să atârne mai mult ori mai puțin de înrâuriri străine. Consecințele erau previzibile: „Ne înnegrim unii pe alții – vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri – ne înnegrim, zic, unii pe alții, pentru că simțim că starea poporului românesc e nesuferită și că ne-am încurcat rău”.

Pentru Mihai Eminescu vinovăția privind aducerea Românei în stare aproape de anarhie o purtau partidele politice și politicienii, care au împins țara într-o încurcătură.

În loc de concluzia finală, el a invocat, ca român și bun creștin, pedeapsa divină pentru cei care au făcut rău României, scriind cu tristețe-n suflet că „vina istorică și blestemul urmașilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanță, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul societății, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia știu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească și să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii statului, ca să domnească”.

[1] Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, Editura „Eminescu”, București, 1974; Radu Mihai Crișan, Testamentul politic al lui Mihai Eminescu, Editura „Cartea Universitară”, 2005.